Funcționarii

Plătiți din bani publici, care lucrează la diferitele instituții aflate în slujba cetățeanului român, au parte de un spectacol permanent, cu sau fără voia lor. Oameni normali, politicoși dar și obraznici, curați sau nespălați, educați sau îngrămădiți, snobi sau doar îngâmfați, tăcuți sau gălăgioși, liniștiți sau agitați trec zilnic pragul diverselor birouri pentru a solicita documentele de care au nevoie.

 Sursă.

Eu am fost ieri să-mi depun actele pentru eliberarea unui pașaport. În sala de așteptare din imediata apropiere a ghișeelor, trei la număr, câteva persoane stau la rând. Nu se poate altfel, nu? Sunt familii cu copii mici și foarte mici, care plâng, strigă, trebuiesc plimbați încoace și încolo. Un afiș îl îndrumă pe cititor să nu pătrundă pe holul din fața ghișeelor din motive de siguranță a datelor persoanelor aflate în cabinele din tâmplărie PVC. Evident că sunt „clienți” care trebuie să se dea permanent în spectacol, pentru care să fie în centru atenției este un al doilea motiv de a trăi.

O familie cu o fetiță care de abia umblă este în fața mea. Copilul s-a plictisit repede, tatăl, îmbrăcat „în figuri” plimbă fetița în toate direcțiile, ia jos o oglindă de pe un perete și se maimuțărește în ea pentru a smulge un zâmbet de pe fața odraslei, merge înainte și înapoi pe holul interzis prin comunicatul tipărit despre care vă scriam mai sus. O voce autoritară, a unei doamne care nu prea știe de glumă, strigă de la ghieșeul trei:
- Vă rog să nu mai intrați pe culoarul din fața ghișeeelor! Și păstrați liniștea! Peste trei secunde, continuă: Poftiți, cine urmează?
- Urmează cine se plimbă pe culoarul interzis, răspunde tăticul și intră în cabină, unde începe să spună o poveste cu o voce tunătoare, în așa fel încât să știm cu toții că el trăiește în Austria, că la Graz este doar un consul care nu primește acte pentru pașaport (de cuvântul onorific nu a auzit cu siguranță) ..... Nu-i ușor să te întâlnești tot timpul cu oameni ca el, îndrăznesc eu să gândesc.

Îmi vine rândul, intru la ghișeul unu, vorbim doar strictul necesar, am fost surprins să fiu amprentat. Probabil că durează cinci la șapte minute toată povestea. Pe când eram aproape gata, o pițipoancă îmbrăcată într-un mare fel, parfumară nevoie mare, cu un copil de mână, dă buzna și întreabă:
- Pentru ca să depun actele pentru pașaport, trebuie să fac toată coada asta?
Domnul de la ghișeu ridică privirea uimit, o măsoară de sus în jos și răspunde, cu calm:
- Dumneavoastră ce credeți?
Demoazela pufnește și se întoarce la coadă, noi doi schimbăm o privire care face cât o sută de comentarii ....
Știți cu toții vorba că „la tăți ni-i greu, dar nu la fel”, așa-i?