Douăzecișicinci

De ani, șapte luni și opt zile am fost militar în armata română. Aș putea adăuga și trei ani de școală militară .... Mă tot bate gândul să vă scriu despre militari, despre persoanele care îmbracă haina militară, cine sunt ele, cu bune și rele, despre sistemul în care toată lumea „face ciocul mic”, din diferite motive, cel principal fiind jurământul prin care se obligă să suporte cu tărie privațiunile serviciului militar.

România este o țară plină de controverse, fără o scară de valori unanim acceptată, fără un plan coerent de viitor, cu o mare parte din cetățeni aflată întro dezorientare totală. Se poate spune, fără teama de a greși, că lucrurile nu merg deloc bine. Este de la sine înțeles că militarii români provin din această societate, adeseori rătăcită fără busolă și este condusă tot de români, nu? Dacă adaugi această concluzie simplă la un sistem greoi, cu o inerție uriașă, care are (încă) printre lideri persoane care se consideră mici dumnezei ce au totul, dar absolut totul la discreție, te poți apropia de tabloul real al unei instituții, absolut onorabile zic eu.

Iată că am folosit un cuvânt la îndemâna oricui: onorabil, ceea ce are înțelesul de a fi demn de stimă, de cinste, de respect .... Ei bine, o să vă scriu o mică poveste, reală, care face o trimitere directă la această onorabilitate. Da, știu, nu toată instituția poate fi etichetată după o întâmplare sau alta, dar vă las pe voi să trageți propriile concluzii.

 Sursă foto.

În fotografia de mai sus este surprins un fost coleg de serviciu, Neluțu, acum trecut în neființă, din păcate. A fost maistru miltar de rachete timp de peste 28 de ani, mai avea puțin și ieșea la pensie, după o viață de trudă, privațiuni și multe renunțări. Nu a fost să fie, s-a stins întro bună dimineață, una la fel ca toate celelalte pentru noi, ceilalți. Vestea ne-a surprins și am rămas fără cuvinte, realizând cu surpindere că nu va mai veni niciodată, cu noi, la raportul și inspecția de dimineață, spre exemplu. Toți colegii încercau să rememoreze care a fost ultima întâlnire cu el, despre ce au vorbit ..... spre surprinderea mea, nici unul dintre comandanți nu a venit în fața formației să anunțe oficial tragicul eveniment, să propună un moment de reculegere. Incredibil! A fost colegul nostru zeci de ani și parcă nu se întâmplase nimic! Am așteptat zadarnic acest gest și în zilele următoare .....mai mult decât atât, la o adunare fără ordine de zi cu comandantul care a avut loc ulterior înmormântării, când un coleg a ridicat problema aceasta, foc și pară s-a făcut coducătorul activității pe motiv că îndrăznește cineva să-i ceară socolteală; eu cred că era vorba despre omenie și camaraderie, atât. 

Acum ajung la ceea ce am vrut să vă spun de fapt. Militarii au dreptul, anual, la echipament sau la achitarea în bani a contravalorii acestuia. În ultimii ani, banii pentru echipament s-au dat în primele luni ale anului, situație valabilă și anul trecut. Există un regulament prin care sunt precizate tot felul de lucruri în legătură cu drepturile militarilor la echipament. Ei bine, așa cum este de așteptat, unele prevederi nu sunt tocmai clare sau se pot interpreta și, ghinion, una dintre ele este aceea în care se spune ce se întâmplă cu dreptul de echipament în cazul în care a fost acordat și militarul moare. Este greu de înghițit o asemenea absurditate, dar acesta poate să nu fie recuperat dacă a fost acordat în natură, în sensul dacă a fost distribuit echipament din depozitul unității. Despre achitarea contravalorii nu scrie clar, așa că incredibilul s-a produs: familiei fostului meu coleg i s-a adus la cunoștință că trebuie să returneze o parte din acest drept, în conformitate cu numărul de luni rămase până la sfârșitul anului! Instrumentul era la îndemână, suma fiindu-i reținută din ultimii bani datorați de unitate. Voi înțelegeți ce scriu eu aici? Au luat banii mortului înapoi! Asta a fost răsplata pentru o viață de ostaș ..... Credeți că a făcut cineva ceva pentru îndreptarea acestei situații absurde? Răspunsul este: încă nu!

Și asta nu-i tot! În situații similare, petrecute în aceeași perioadă de timp, la alte unități acest lucru nu s-a întâmplat! Scriu încă o dată: banii NU s-au recuperat! Evident că o să ridicați dintro sprânceană, dar nu pot să nu întreb: a contat faptul că ceilalți foști colegi decedați au fost ofițeri sau nu? Oare este de mirare că se întâmplă asemenea lucruri în instituția unde miniștri și conducători militari au ajuns în pușcărie sau sunt judecați pentru mizerii despre care au curs râuri de cerneală?

Cam așa stau lucrurile la locul de muncă în care am fost legat, la propriu, la gură, timp îndelungat. Mintea însă nu mi-o poate opri nimeni. În conformitate cu Dicționarul Explicativ al Limbii Române, onoare înseamnă integritate morală, probitate, corectitudine, demnitate, cinste. Cam toate acestea se regăsesc în ceea ce v-am scris, nu?

Să-ți fie țărâna ușoară, Neluțu Brustur!