Reacția

                    Pe care o ai uneori, când ți se pun întrebări capcană, face diferența dintre a rezolva sau nu, în mod favorabil, o situație în care depinzi în totalitate de alții. Săptămânile trecute am stat ore în șir pe la ușile unor medici de la un spital din Cluj pentru a o interna pe mama în vederea efectuării unor investigații de specialitate. Nu știu dacă mai este nevoie să precizez, dar o să o fac: nimeni nu merge de drag la spital! Necazul este însutit pentru oamenii de rând, care, deși bolnavi fiind, au probleme serioase în a avea acces la servicii medicale. Sistemul este atât de încâlcit și numărul bolnavilor atât de mare, încât atunci când găsești intrare la un medic te bucuri de parcă ai cucerit Everestul.
                   După mai bine de trei ore de stat la coadă, în fața cabinetului de consultații în ambulatoriu al unui medic, în momentul în care am  trecut de ușă m-am bucurat și am uitat de toate. Îi spun medicului despre mama, despre diagnosticele deja cunoscute, despre dorința de a o interna la dumnealui în secție..... . Întrebarea total neașteptată m-a lăsat efectiv cu gura căscată:
                   - Din partea cui veniți?
                   I-am răspuns sincer cine m-a îndrumat către el, cu speranța că răspunsul este ...cel corect. După multe ore de așteptare, minutul și jumătate în care  am vorbit cu doctorul a trecut mai repede ca un fulger. Sunt conștient că, pe moment, nimeni nu asociază întotdeauna nume cu persoane, mai ales în situația în care se întâlnește cu sute  de pacienți (plus familiile acestora) în fiecare an. Bunăvoința poate fi câștigată cu numele potrivit, dar în acel moment nu am realizat asta.
                   O săptămână mai târziu urmează o altă așteptare. Doctorul mi-a spus că trebuie să vorbească cu domnul profesor (șeful clinicii) și să avem răbdare. Norocul meu a fost că starea de sănătate a mamei nu este așa de gravă, așa că am stat pe un hol de la ușa domnului profesor mai mult de două ore. Cred că starea de agitație și teama de un eșec (situație în care pleci acasă cu coada între picioare) transformă secundele în minute în timp ce agitația interioară creează presiunea unui vulcan. Când în sfârșit am intrat în cabinetul șefului de clinică, doctorul m-a prezentat și a ieșit. Am fost surprins de situația creată, dar m-am mobilizat și i-am spus profesorului despre mama, rugându-l să binevoiască să aprobe internarea și efectuarea de investigații. La un moment dat, mi-a pus întrebarea:
                   - Dumneavoastră cum a-ți ajuns la doctorul X?
                   - Printro cunoștință! am zis eu pe nerăsuflate, în timp ce am realizat că de fapt este important cine te recomandă, nu cât de bolnav ești! Se pare că i-am convins și pe unul și pe celălalt, deși, sincer să fiu, la prima întâlnire, doctorul nu părea să știe exact cine este cumnatul meu, care a mers cu mine la el.
                   Morala este una crudă și neașteptată pentru mine: chiar dacă ești pregătit să fii recunoscător pentru servicii medicale care sunt oricum plătite, chiar dacă umbli cu recunoștința în buzunar, în plicuri albe pe care le poți cumpăra cu doar 20 de bani de la magazinul din imediata vecinătate a spitalului, poți avea surpriza că, dacă nu te-a recomandat nimeni, te-ai îmbolnăvit degeaba!
                  Cum dracu de s-a ajuns în această situație? Unde este omenia despre care se tot discută? A, scuzele mele! Acest cuvânt a dispărut de multă vreme din vocabularul unora care au ajuns să fie mici Dumnezei în lumea lor și nu doresc nimănui ca lumea sa să se intersecteze cu lumea lor! Îmi pare rău pentru repetiții, dar sunt indignat și mânios și dezgustat și .....