Legendă

                      Demult, tare demult, lumea era mai rară pe pământ, cu oameni asemeni celor de astăzi, buni, răi şi de mijloc. Chiar dacă pământul era îndestulat, chiar dacă vorbeau aceiaşi limbă, oamenii găseau pricini de ceartă destul de des. Dacă ar fi avut mai multă credinţă, mai multă înţelepciune, lumea ar fi avut alt mers. Când încerca cineva cu vorbe meşteşugite să stingă gâlceava, în loc să-l asculte, unii îl băteau cu pietre. Un astfel de om, întristat peste măsură că nu a stins pricinile dintr-un sat, a luat drumul fără poteci şi s-a oprit departe pe un munte. Acolo, cu unelte încropite la repezeală, şi-a dăltuit două încăperi cu câte un pat aşternut cu iarbă moale, două scăunele, o măsuţă şi o vatră pentru foc. În partea dinspre răsărit care ducea drept spre inima muntelui, a cioplit o icoană din care îi zâmbea prietenos chipul unui sfânt. Singuratecul îi vorbea sfântului cu cuvintele acelea tocite de timp cu care încercase să stingă năduful supărărilor semenilor lui. Nu aştepta ca sfântul să-i răspundă, dar asta nu-l împiedica să nu-i vorbească într-una: „Dacă oboseşti stând acolo în icoană, coboară şi dezmorţeşte-ţi oasele în patul ăla în care nu ştiu dacă o să doarmă cineva vreodată…Aş vrea eu să-mi bată cineva la uşă, să mai aflu ce mai este prin lumea mare…Sfântuleţule, dacă ai să te culci un pic, poate visezi şi îmi povesteşti şi mie visele tale. Eu sunt un păcătos nevrednic şi nu îndrăznesc să-l rog pe Dumnezeu să-mi trimită un suflet, să am cu cine vorbi. Nu să mă sprijin eu pe el, el să se sprijine pe tot ce am eu în gând şi în suflet; l-aş învăţa să scrie şi să citească, l-aş învăţa credinţa şi iubirea şi l-aş lăsa la timpul potrivit, să se întoarcă în lumea în care am lăsat atâtea lucruri neterminate. Acum nu mă mai întorc, sunt bătrân şi neputincios, lumea nu mă mai recunoaşte… ”
                     Aşa vorbea bătrânul singuratic cu gândurile sale când s-a pomenit cu un băiat de 6, 7 ani lângă el, care i-a spus cu multă bucurie întinzându-i mânuţa dreaptă:
                    „- Mă cheamă Gheorghiţă!
                    -Bine ai venit, Gheoghiţă, eu sunt moş Dumitru şi te aşteptam ca pe Dumnezeu”.
L-a luat în braţe, l-a hrănit şi i-a spălat picioarele. În timp ce îl învelea când s-a întins să se culce, l-a mângâiat pe frunte şi i-a spus: „Am mare nevoie de tine, să nu mă părăseşti”. Cu privirea îndreptată către icoană, moş Dumitru a continuat să întrebe cu glas tare: „Doamne, cum să-Ţi mulţumesc?”
Zilele treceau ca nişte clipe, viaţa moşului s-a luminat de bucuria jocurilor lui Gheorghiţă. Bătrânul nu mai prididea să-i răspundă la toate întrebările. Băiatul a crescut, a devenit un flăcău de ispravă, învăţase tot ce ştia moşul, dar mai presus de toate avea o credinţă puternică pe care dorea s-o împărtăşească la cât mai multă lume. Ar fi vrut să plece spre lumea cea mare, s-o cunoască şi să se bucure de ea, să-i fie de ajutor dar nu se îndura să-l lase singur pe moş Dumitru aşa că, într-o seară, l-a rugat să-l însoţească în călătoria mult visată.
                      Moşul a privit spre icoană şi a zis: „Du-te Gheorghe unde te cheamă sufletul, că eu nu rămân singur…” Deodată, încăperea s-a luminat ca şi când pereţii ar fi fost spoiţi cu aurşi sfântul din icoană a coborât în încăpere cu naturaleţea cu care un om intră pe uşa casei sale. Avea chipul blând, hainele de mătase îi miroseau a busuioc, mâinile lui fine ca petalele de mac s-au aşezat una pe un umăr al flăcăului şi alta pe un umăr al moşului: „Aveţi fiecare şi drumul şi timpul dinainte croite. Tu, Gheorghe, eşti cu căldura, îţi dau cheile timpului din aprilie până spre sfârşitul lui octombrie; Tu, moş Dumitre, eşti cu frigul şi îţi dau cheile cu care să descui iarna de la sfârşitul lui octombrie până dincolo de luna martie. Nu fiţi trişti, vă veţi întâlni de două ori în fiecare an: pe 23 aprilie şi pe 26 octombrie. Aveţi grijă, rostuiţi lucrurile aşa cum trebuie.” Preţ de câteva clipe, în încăpere s-a aşternut întunericul şi sfântul a urcat din nou în rama icoanei. Gheorghe şi moş Dumitru s-au îmbrăţişat de rămas bun pentru că au înţeles că atât le rămăsese de făcut. Cu sprinteneala tinereţii şi dor de cunoaştere, tânărul Gheorghe a înşeuat calul cel alb, şi-a prins spada la brâu şi a coborât muntele în aceiaşi zi. Târziu în noapte, la o răscruce de drumuri unde era şi o fântână, a văzut un grup mic de călători care se ospăta şi s-a gândit că e momentul odihnei şi pentru el. Oamenii aceia mâncau liniştiţi în jurul unui foc şi păreau să nu audă vaietele unui om ferecat în lanţuri, legat ca un animal chiar de căruţa lor. Gheorghe s-a apropiat de el, i-a văzut rănile şi l-a întrebat:
                     „- Ce vină ai?
                     - Nu mă lepăd de credinţa mea. Mâine voi fi executat în piaţa publică, în faţa împăratului…
                     - Nu o să se întâmple asta. Îţi voi spăla rănile după ce te scot din fiare şi voi face din tine un om liber.
                     - Păzeşte-ţi viaţa, omule bun!”
                     Sfântul Gheorghe a văzut din timp că oamenii de lângă foc încercau să se apropie pe furiş cu nişte cuţite lungi ale căror lame ascuţite luceau în lumina lunii. S-a luptat cu ei, i-a doborât pe toţi la pământ dar le-a cruţat vieţile şi i-a trimis la împăratul lor care se numea Diocleţian. Acest împărat şi supuşii lui credeau în idoli şi îi persecutau pe creştini. După ce a ascultat întâmplarea, împăratul a trimis un corp de armată să-l prindă pe tânărul care i-a nesocotiti ordinele, a poruncit să fie bătut, aruncat în temniţă şi apoi trupul să-i fie frânt pe roată. Cât a stat în temniţă, tânărul nostru care era în fapt Sfântul Gheorghe, i-a tămădit de boli pe toţi nefericiţii de acolo, i-a încurajat în credinţa lor în Iisus Hristos, puteau să-şi facă fără nici o frică semnul crucii. A venit ziua când sfântul a fost dus în piaţă pentrua fi tras pe roată; din tăia cerului s-a auzit un glas de înger: „Sunt cu tine Gheorghe, nu te teme”. Într-o clipă cerul s-a întunecat, fulgere şi tunete au răscolit întreaga fire şi apoi într-o clipă s-a aşezat peste piaţă o lumină blândă în care toţi cei prezenţi l-au văzut cu ochii lor pe îngerul de lumină care strigase din slavă şi acum îi dezelga legăturile muceniculu Gheorghe. Toată suflarea a devenit creştină şi au vorbit tuturor despre minunea la care fuseseră părtaşi. Tot ei au fost aceia care au povestit cum a ucis Sfântul Gheorghe un balaur care omora toţi oamenii care treceau pe lângă un lac. După întâmplarea cu balaurul, chiar împăratul a devenit creştin şi a primit sfântul botez. Mulţi oameni din poporul acela şi din al nostru aleg pentru pruncii lor numele de Gheorghe cu nădejdea că vor fi curajoşi şi grabnic ajutători asemeni Sfîntului lor iubit. În icoane, cel mai adesea, sfântul este reprezentat călare pe un cal alb în timp ce se luptă cu balaurul.

                         La mulţi ani tuturor celor care poartă numele de Gheorghe sau derivate ale acestuia !
                         La mulţi ani Georgi !

                         Sursă :http://www.mesageruldevalcea.ro/traditii/povestea-sfantului-gheorghe-mare-mucenic-si-purtator-de-biruinta