Reenactment-ul

,,Este o modalitate prin care istoria este trăită la propriu, prin confecționarea de îmbrăcăminte, arme, unelte, locuințe, pe care pasionații de reenactment (reenactorii) le folosesc în cadrul unor momente mai mult sau mai puțin regizate. Confecționarea echipamentului se face în urma studierii izvoarelor istorice legate de perioada de timp care se dorește a fi “reînviată”, astfel încât totul să fie cât mai aproape de realitatea acelor vremuri” putem citi pe pagina de prezentare a asociației TERRA DACICA AETERNA din Cluj Napoca, organizație care împreună cu invitații săi din Garda Romană de la Apullum, a făcut posibilă retrăirea unei lecții de istorie de pe meleagurile pe care azi trăiesc și eu. Lecție care îmi face mare plăcere să o spun mai departe, așa cum mă pricep și, mai ales, așa cum am reușit să o rețin!
În anul 118, după cele două războaie daco-romane, armatele celor din urmă staționau pe teritoriile cucerite din Dacia. Administrarea romană a ținuturilor  ținea pasul cu vremurile, așa că împăratul Hadrian (Publius Aelius Traianus Hadrianus, 76-138 d.C.) reorganizează Dacia în 118-119 astfel: Dacia Superior, Dacia Inferior și Dacia Porolissensis (după unii istorici, ultima a apărut abia în 123). Ei bine, Napoca a fost ridicată la rangul de municipium și capitală a Daciei Porolissensis (pentru ca pe timpul împăratului Aurelius, 50 de ani mai târziu, să devină colonie). Rangul proaspăt obținut dădea o serie de drepturi romane locuitorilor, lucru important în ordonatul imperiu condus de la Roma.
Cum arătau membrii celor două tabere care s-au înfruntat în cele două războaie daco-romane? Iată o întrebare la care mă străduiesc să răspund în cele ce urmează, drept pentru care apelez și la indulgența voastră! :)
Soldatul roman, membru al unei legiuni (legionar):

Echipat cu o armură ușoară, flexibilă, cască metalică, scut și sabie dreaptă, scurtă

echipament a cărui greutate este de aproximativ 10 kg. Cu tot echipamentul necesar deplasării și așezării unei tabere se depășea 40 de kg, greutate care trebuia transportată, la nevoie, 30 km întro singură zi, distanță care era norma de marș. Acesta este și motivul pentru care Legiunea  a V-a Macedonica a fost dispusă la Potaissa (Turda de azi), adică la o zi de marș de capitala Napoca. Regula este generală pe teritoriul imperiului, chiar și la Roma legiunile sunt dispuse, de jur-împrejur, la o distanță de 30 km. Dar să revenim: un grup de 80 (83) de legionari erau conduși de către un centurion

care era un adevărat zbir pentru subordonații săi. Am făcut această precizare pentru a-mi fi mai ușor să vă spun ce are în mâna dreaptă: un ciot de viță de vie, cu care restabilește ordinea în rândul legionarilor, doar dacă se impune acest lucru, firește! Ținuta sa diferă de cea a legionarului prin casca împodobită cu un arc de cerc cu pene negre dispus pe direcția umerilor și prin afișarea pe piept, peste armura ușoară din zale de oțel, a decorațiilor primite în luptă.

Un legionar putea ajunge centurion după 15 ani de serviciu militar din cei 25 în care era obligat să rămână sub arme. Meseria armelor avea și beneficii: cei care scăpau cu viață după 25 de ani erau efectiv lăsați ...la pensie, căpătau demnități publice... nu se cunosc situații de pensii nesimțite în rândul vitejilor romani!

Un alt ofițer important al armatei romane este cel care poartă în luptă stindardul legiunii din care face parte

ofițer pe care sunt obligați să-l apere toți membrii legiunii deoarece pierderea steagului duce la dispariția structurii respective

În fine, despre conducătorul legiunii:

era cel mai important membru, cel care hotăra totul în cele mai mici amănunte! În funcție de felul de a fi al fiecăruia dintre ei, era sau foarte iubit sau foarte temut, mai mult, oricare dintre conducătorii legiunilor era un posibil pretendent la scaunul de împărat!

Cea mai bună armură, care reproduce fidel forma corpului uman, cu mantie și cască împodobită cu pene de culoare roșie!

De cealaltă parte, dacii liberi nu aveau armată regulată, însă au fost un dușman de temut pe câmpul de luptă! Infanteristul ușor

era înarmat cu o sabie încovoiată cu mâner lung (cosor), fără armură sau alt mijloc de protecție decât propria sa agilitate:

Infanteristul greu al dacilor avea și el armură și scut



iar sabia sa era scurtă și dreaptă, deosebit de periculoasă.

Unii dintre daci aveau adevărate armuri confecționate din piele groasă, fapt care le asigura o mobilitate crescută

Arcașii erau foarte bine antrenați, vânătoarea fiind o ocupație frecventă în rândul dacilor

  

Desigur că și dacii aveau stindarde în luptă

despre care putem spune că reprezentau un șarpe cu cap de lup, al cărui corp era confecționat din materiale ușoare (sau piele) și care, sub acțiunea curenților de aer care apăreau pe timpul deplasării rapide scotea sunete înfricoșătoare, care îi îmbărbătau pe daci în luptă. Nu în ultimul rând, dacii mai aveau și luptători călare

care erau arcași iscusiți și buni mânuitori ai cosorului

M-am luat cu vorba și era să uit (vârsta!) să vă prezint și luptători din armata romană care nu erau legionari, ci mai degrabă un fel de mercenari. Ei erau locuitori ai zonelor cucerite, cu abilități deosebite în luptă

curajoși și viteji deopotrivă

care luptau cu mare tenacitate pentru romani

desigur că echipamentul lor era diferit față de cel al romanilor





În sfârșit, după această (prea) lungă introducere, cu speranța că nu v-ați plictisit (prea tare!) ajung și la ceremonia de ridicare la rangul de municipium a orașului Napoca, în anul 118 era noastră.  Se presupune că această ceremonie s-a desfășurat în mijlocul Pieții Unirii de astăzi, în fața locului unde este acum amplasată statuia lui Mathias Rex, unde în urma unor săpături arheologice au fost găsite vestigii ale orașului antic, Napoca.

Ritualul a început înainte de apariția zorilor când, mai întâi un preot și mai apoi toți romanii prezenți s-au adresat zeilor pentru a le da un semn despre bunăvoința lor.

În legătură cu acest lucru, putem spune, în glumă desigur, că în timp ce unii credincioși se roagă la zei, romanii vorbesc liber cu aceștia!

Preotul se îndreaptă cu fața la răsărit (EST) și așteaptă prima rază de soare, pentru a stabili direcția pe care vor fi orientate străzile orașului

regulă care se mai păstrează și azi: Clujul are străzile orientate Est-Vest și Nord-Sud în majoritatea cazurilor. Odată acest semn primit de la zei, se stabilește un teritoriu sacru, unde va fi înălțat un altar și va fi sacrificat un animal de talie mare (un bou) cu coarnele aurite

Toate aceste activități se desfășoară sub ochiul atent al comandantului legiunii. Urmează ghicitul în măruntaie de animale

căutatul de semne în zborul păsărilor

și arderea de tămâie pe altar, în scopul de a trimite zeilor miresme plăcute

Romanii au primit și interpretat ca pozitive semnele zeilor, așa că din acea zi, Napoca a urcat la rangul de municipium pentru ca mai apoi să fie capitala Daciei Porolissensis, așa cum am mai scris și la început. Cu speranța că ați ajuns să citiți și aceste rânduri, vă fac precizarea că toate cele descrise mai sus (plus multe altele!) au prins viață sâmbătă 24 mai, după-amiază, într-un eveniment care face parte din manifestările Zilele Clujului!