Umblă

Vorba-n sat și prin presă despre tot felul de sondaje de opinie sau chiar propuneri legislative (în fașă!) despre stagiul militar, în sensul revenirii obligativității acestuia pentru o perioadă de minim șase luni. Hmmmm, fel de fel de amintiri stârnește acest zumzet (surd, deocamdată) printre militarii de profesie, unele frumoase, altele mai puțin plăcute, altele rușinoase de-a dreptul! Așa cum am mai scris pe aici, mi-am propus să vorbesc scriu despre oamenii care îmbracă uniforma militară, cine sunt ei, cu calități și defecte. O să încerc să fac azi o schiță a unui fost coleg, prin prisma poveștii cu militarii în termen. Chiar dacă povestea este mai veche, de dinainte de 2005, eu cred că merită făcută publică.

Cu câteva zile înainte de Crăciun se organiza o întâlnire cu moșul pentru copiii militarilor, lucru demn de toată lauda. În acel an, cei care au hotărât desfășurarea evenimentului au introdus tot felul de momente folk și de folclor, din motive care mie îmi scapă, atâta timp cât copiii prezenți în sală ardeau de nerăbdare să se întâlnească cu Moș Crăciun, să nu mai vorbim că din cauza emoțiilor și a prea lungii așteptări au uitat și poeziile învățate acasă, cu multă trudă. Activitatea se desfășura în clubul unității, o sală mare, friguroasă, în care funcționa o singură sobă. După o așteptare chinuitoare și o întâlnire compromisă 75%, moșul a apărut și a dat fiecărui copil un cadou plus ocazia unei fotografii cu mare valoare în colecția de familie, apoi fiecare părinte își lua copilul (înghețat, dar fericit!) de mânuță și se îndrepta ostășește spre casă, cu aprobarea comandantului, firește. Împreună cu Mihai R. și copii noștri am ajuns în parcare, la mașina din dotarea personală. A nins între timp, mașina era acoperită cu un strat gros de zăpadă, peria era, firește, în portbagaj. Încerc să descui capota și constat, cu surprindere, că încuietoarea era răsucită față de poziția normală și, mai mult, cheia nu intra .... măi să fie .... fiică-mea și băiatul lui Mihai erau nerăbdători să plecăm, așa că am dat zăpada cu mâna și am pornit spre casă. Am ajuns repede la locuința prietenului meu, cu care sunt și azi vecin (de cartier) și când eram în apropiere de destinația finală, sună mobilul. Mă uit, un număr de fix, răspund și o voce bărbătească mă întreabă dacă sunt maistru militar Țepuș. Mirat, confirm și întreb cine vrea să știe, interlocutorul îmi spune că este soldatul x, centralistul de serviciu de la unitatea vecină și mă roagă să nu închid ....

 Sursă.

- Căpitanul (posibil maior, nu mai știu exact) R., de la o1... la telefon (lucra la o altă unitate militară din aceeași cazarmă).
- Maistrul Țepuș, mă prezint eu, din ce în ce mai uimit ....
- Unde sunteți, domnu' maistru?
- Dar de ce vă interesează?
- Haideți, domnu' maistru, nu mă luați așa, că nu vreau să vă controlez ..... Auziți, aveți un Audi 100 verde?
- Da, da! De ce?
- Și mai sunteți în cazarmă sau ați plecat?
- Am plecat, imediat ajung acasă. Dar ce s-a întâmplat?
- S-a produs o mică încurcătură ..... ăăăăăă .... oare v-ați uitat în portbagaj?
Poftim? mă gândesc eu ..... broasca yala de la portbagaj era întro poziție nefirească ..... a fost forțată, asta-i explicația!
- Nu, nu am reușit să-l descui .... despre ce vorbim?
- Oare nu puteți să vă opriți să vă uitați?
- Dacă mai așteptați două-trei minute, o să ajung acasă și vedem atunci!
- Sigur, sigur că aștept!

În două minute am ajuns în fața blocului, fiică-mea a zbughit-o în casă, să-i spună mamei despre întâlnirea cu moșul, eu am mers la porbagaj și, după ce am forțat puțin, am deschis ......evident că în primul moment am izbucnit într-un mare hohot de râs: un sac mare, din folie transparentă de plastic, plin cu pui congelați, greșise destinatarul! :))

- Alo, sacul este aici! spun eu la telefon.
- Domnule, ce întâmplare! Oare cum să facem să-l recuperez? Unde locuiți?
- În Mănăștur, pe strada .........
- Pornesc acum, ajung repede, mă așteptați la mașină?
- Da, da!

Vă dați seama cât de jenantă a fost situația? Un căpitan (cel mai probabil) a furat primit un sac de pui pentru bună purtare și a trimis un soldat să-l pună în portbagajul unei mașini, a unui angajat civil, un Ford Taunus sau ceva de genul. Deși cele două autoturisme nu seamănă nicicum, deși cheia de portbagaj nu s-a nimerit, soldatul a forțat și a aruncat prada la mine în mașină. Cum sacul cu pui a fost încărcat în parcare, nu există nicio îndoială în ceea ce privește proveniența lui. Puii pe care ar fi trebuit să-i mănânce soldații de sărbătorile de iarnă, au luat drumul Clujului, împotriva voinței lor, desigur. O altă explicație posibilă ar putea fi următoarea: în imediata vecinătate a cazărmii era (este și acum) o fermă de pui unde, nu tocmai legal cred eu, marii comandanți de oști trimiteau soldații la muncă și unitatea primea produse specifice fermei. Muncile erau dintre cele mai grețoase, soldații făceau curățenie sau încărcau, la lopată pe vremeas aceea, resturile de tot felul în remorci de tractor. Răsplata era direcționată și spre cei care făceau eforturi (pe spatele soldaților) pentru bunul mers al lucrurilor, doar că de data asta, a ajuns în portbagajul cui nu trebuie.

A ajuns repede, însoțit de civilul în mașina căruia ar fi trebuit să ajungă sacul din prima. Îmi este imposibil să descriu momentele în care, superiorul în grad (și portmoneu!) a venit la mașină, spășit, cu coada între picioare, mi-a mulțumit pentru amabilitate (sau ceva de genul ....), i-a spus însoțitorului să ia sacul și .....la revedere! Eram și îmbrăcați miltar, amândoi! Mi-a urat sărbători fericite și dus a fost! Evident că unora dintre colegii de serviciu le-am povestit tărășenia cu puii, unii s-au amuzat copios, alții aproape că nu m-au crezut, dar absolut toți au fost de părere că nu trebuia să-i dau sacul înapoi. La întrebarea firească „și ce să fi făcut cu puii?” unii au tot bălmăjit cuvintele, alții nu vreți să știți ce mi-au răspuns .....

Anii au trecut peste noi. Între timp am fost și colegi de unitate. Da, da, domnul lt.col. R.T. mă verifica, din când în când, asupra modului de desfășurare a serviciului. Înțelegeți ce chestiune mizerabilă? Și, mai presus de toate, obligația regulamentară de salut: „am onoarea să vă salut, domnule ....”.

Cinste, onoare, demnitate ......oare?

 Sursă.

Încercarea

Moarte n-are, spune o vorbă din popor pe care cu siguranță o cunoaște multă lume. În parcare la Cora, împing spre mașină căruciorul plin de cumpărături de tot felul ... se apropie o mașină Mercedes, cu numere de Germania ... oprește în dreptul meu, șoferul coboară geamul (electric) și un țigan domnos, cu o pălărie uriașă pe cap și o mustață pe măsură, mi se adresează mieros:

- Bună ziua, pot să vă întreb ceva?
- ......, nu zic eu nimic!
- Văd că ați făcut multe cumpărături .... știți, de curând am încheiat o colaborare cu Cora pentru diferite produse ....se foiește puțin, găsește un formular pentru adunat puncte Delimano, mi-l arată și continuă abureala: ați primit puncte Delimano la casă? Dacă aveți 15 puncte, puteți cumpăra de la mine, cu reducere de 60% aceste produse .....și se întoarce și îmi arată niște cutii cu oale aruncate pe bancheta din spate ...
- Nu mă interesează, îi răspund eu, cu un grai plin de lapte și miere. Eram deja agasat de prezența lui, dar eram în dreptul mașinii mele și era chiar aiurea să mă îndepărtez doar ca să scap de negustor.
- No bine! Dar să nu vă supărați că v-am întrebat, insistă el ...
- ......., răspund eu, tăcând adânc.

 Sursă.

Spre ușurarea mea, ridică geamul și se pune în mișcare, căutând un alt mușteriu. Mă uit după el și mașina lui și mă întreb, sincer: cum dracu face de încape la volan cu ditamai pălăria pe cap? :) Întrebări ar fi mai multe: cine și-ar face de lucru cu un țigan care îți vinde oale în parcarea unui magazin? Greșită întrebare, mai încerc o dată: oare pe câți reușește să-i prostească? Altă întrebare: tu ai cumpăra ceva de la un asemenea vânzător?