sâmbătă, 31 mai 2014

Murphy

Ăsta mă enervează la culme, uneori! :)) Numai și numai din cauza lui, pentru simplul fapt că a spus că un necaz nu vine niciodată singur, ci în serii, da, da doar din acest motiv am avut eu o altă aventură cu binecunoscuta instituție care se intitulează Poșta Română. Vă scriam aici despre eforturile mele de a evita întâlnirea cu poștașul, mă rog, în sens larg vreau să spun... parcă am avut presimțiri. Mai degrabă știu prea bine cât de neașteptate sunt serviciile prestate, ca să spun așa, întro manieră delicată.
După ce am încercat din răsputeri să primesc cartea cumpărată de la un onorabil (?) magazin de cărți printr-un serviciu de curierat (prietenii știu de ce!) fără sorți de izbândă, am primit în cutia poștală mult așteptatul bilețel:


Deși până de curând am ridicat colete de la oficiul postal nr. 12, am citit atent biletul și am făcut investigații, pentru a merge la locația precizată: oficiul postal nr.15, care se află pe strada Izlazului nr.18, tot în acest minunat cartier numit Mănăștur. Ajung la oficiu, stau la coadă, îmi vine rândul și aflu că nu am venit bine, că strada mea este arondată la oficiul postal nr. 15 ghișeul 1! Poftim? Da, da, insistă doamna, acolo pe Calea Florești! Dar nu scrie aici O.P. nr 15? insist eu. Ba da, dar la ghișeul 1! Unde scrie doamnă ghișeul 1, întreb eu nervos deja! Aici:


mi-a răspuns doamna, indicându-mi mâzgălitura din chenarul roșu și susținând sus și tare că acolo scrie cu pixul ghi 1, adică ghișeul 1! No, ce ziceți?  Putea foarte bine să completeze rubricile deja existente, într-un mod citeț, să priceapă oricine despre ce este vorba, nu să scrie hieroglife cu pretenție că și-a făcut datoria!Mama mia, eram în stare să ......  Am fost nevoit să merg tot la oficiul poștal la care mergeam de obicei, numai că de la sfârșitul anului trecut (din octombrie, cred) nu mai este numărul 12, ci numărul 15 ghișeul exterior 1! No bine, no! Eu numai acum am aflat! Bineînțeles că am stat la altă coadă și nu am uitat să pun întrebări de genul cine a completat superbul bilețel? Răspunsul a fost de mare efect: poștașii de acolo de la gară, că doară nu ea! Evident că a susținut că acele însemne ciudate și fără noimă reprezintă un mesaj clar: ghișeul 1! Cu nervii întinși la maxim, i-am trimis instituției gânduri bune prin intermediul doamnei care nu este poștaș, ci oficiant ghișeu sau cam așa ceva (îmi cer scuze dacă am greșit!), mi-am luat cartea și am plecat.
Ei bine, nu am terminat! Mai am de spus următoarele: pe site-ul oficial al Poștei Române, informațiile sunt și mai ciudate:



Acolo scrie cu foc adrese total aiurea: OP nr.15 este de fapt pe strada Izlazului nr 18, iar OP nr 15 Ghișeu (exterior) 1 este pe Calea Florești nr 62.  No, înțelegeți despre ce vorbesc eu aici? 












vineri, 30 mai 2014

Bastionul

Croitorilor sau Bastionul Bethlen din Cluj Napoca este unul dintre turnurile de apărare ale vechii cetăţi medievale a Clujului şi singurul (cred) care s-a păstrat până în zilele noastre. Numele său are originea fie în numele breslei care se ocupa de întreţinerea lui ( breasla croitorilor), fie face referire directă la principele Transilvaniei, Gabriel Bethlen, care a coordonat reconstrucţia lui între anii 1627-1629, turnul fiind adus la forma pe care o putem vedea astăzi. Într-un desen din secolul XIX putem vedea Bastionul cam aşa:



De asemenea, axistă o fotografie din anul 1890:

Bastionul este menţionat în anul 1475 şi reprezintă un turn de apărare situat în colţul de Sud-Est al cetăţii Clujului. Pe parcursul existenţei sale a suferit mai multe distrugeri şi reconstrucţii, fie din cauza unor fenomene naturale (pe timpul unei furtuni din 1626, un trăznet a aprins praful de puşcă depozitat în bastion, explozia fiind devastatoare), fie din cauza luptelor pe timpul cărora a fost folosit ca sistem de apărare ( de exemplu, în primul deceniu al secolului al XVIII-lea, pe timpul răscoalei antihabsburgice conduse de Francisc Rakoczi II, a suferit stricăciuni importante, reparaţiile fiind făcute de armata austriacă între 11709-1718).
Mai aproape de zilele noastre, Bastionul a fost restaurat în anul 1924, apoi în 1959 şi 1970. Între 2007-2009 a avut loc ultimele lucrări, în prezent găzduind un Centru de Cultură Urbană ( cafenea literară la subsol, sală de conferinţe şi spaţii de expoziţii)
Prezentarea fiind încheiată, urmează o serie de fotografii făcute cu prilejul schimbării gărzii care a avut loc duminică, la ora 18.00 în cadrul evenimentului ZILELE CLUJULUI.


Zidul de apărare este atent suprvegheat



aşa cum este de bine păzită intrarea în turnul de apărare


În interior, totul este liniştit. Expoziţii de pictură



Afară, pe zid, căldură mare


opinia îmi aparţine, străjerii nu se plâng


La ora stabilită, garda nouă se prezintă pentru schimbare


După drumul lung străbătut în soarele arzător, o domniţă le oferă ...apă rece


Posturile se schimbă, mai întâi sus pe zid


mai apoi la intrarea în Bastion


La ordinul comandantului gărzii


străjerii obosiţi se îndreaptă spre tabără, pentru o binemeritată odihnă


Cam atât pentru azi. Mi-a făcut mare plăcere să vă prezint un crâmpei din istoria Oraşului Comoară Cluj Napoca!

O parte din informaţii le-am luat de aici şi de aici.






















joi, 29 mai 2014

Castelul


Corvinilor de la Hunedoara este unul dintre cele mai bine conservate monumente de arhitectură civilă și militară de secol XV de pe teritoriul Transilvaniei (și nu numai!). Castelul este construit, cel mai probabil, pe ruinele unei vechi cetăți romane părăsite. În prima fază a fost construit un castru regal în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, mai precis 1364 când este menționat pentru prima dată un castelan.


La începutul secolului următor, în 1409, regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg (1368-1437), donează cetatea de la Hunedoara și domeniul Hunedoarei , pentru merite militare deosebite, familiei Corvin, mai precis lui Voicu și fraților săi Mogoș și Radu, precum și vărului lor Radu și nu în ultimul rând, micuțului Ioan (Iancu) de Hunedoara.
Legenda spune că regele Sigismund de Luxemburg, trecând prin Transilvania către Țara Românească, a ordonat trupelor sale să ridice tabăra pe malul râului Strei, nu departe de Hunedoara, pentru odihnă înaintea confruntării cu turcii. Timp de câteva săptămâni, nopțile regelui au fost înveselite și încălzite de o frumoasă domniță, fata unui boier român de prin părțile Hațegului, Elisabeta Mărgineanu.  Campania continuă, se încheie victorios și pe drumul de întoarcere Sigismund află că frumoasa domniță a rămas grea, lucru care îl bucură, cu gândul că va avea încă un urmaș. Îi promite că se va ocupa personal de viitorul copilului și îi dăruiește un inel de aur ca semn de recunoaștere a micuțului. Regele pleacă, Elisabeta este căsătorită repede cu un nobil refugiat din Țara Românescă. Se naște Iancu, anii trec, micuțul rămâne orfan de tată, Elisabeta se întoarce lângă fratele ei , Gaspar. Întro bună zi, aflându-se la vânătoare cu unchiul său, Iancu se juca cu inelul dăruit de rege. Un corb a fost atras de strălucirea inelului din mâna copilului și l-a furat. Iancu a început să strige, unchiul Gaspar, vânător iscusit, a reușit să doboare corbul cu o săgeată și a recuperat inelul buclucaș cu care Iancu s-a putut prezenta mai târziu la curtea regală. Regele și-a recunoscut fiul și l-a primit la curte. Aflând de întâmplarea din pădure, Sigismund a hotărât ca blazonul lui Iancu să fie exact un corb cu un inel în cioc.





Trecerea de la castru regal la cetate fortificată și mai apoi reședință nobiliară poate fi consemnată începând cu anul 1440. Următoarele faze de construcție sunt legate de numele lui Iancu de Hunedoara , între anii 1440-1446 și 1447-1453, respectiv Elisabeta Szilagyi și Matia Corvin între 1447-1453.





Grupul de lucru este numai ochi și urechi (în paranteză trebuie spus că are și motive !):




Cum care grup? Cum ce lucru? :) No bine, no! Cred că am uitat să precizez că vizita la castel face parte din campania vizitainHD2014! Amu' îi limpede? Să continuăm atunci:


Ghidul nostru, domnul Dan Șerban, cu cheia castelului:


... și menestrelul cu instrumente cu adevărat vrăjite:





         

Am avut ocazia să vizităm turnul de refugiu, care nu este deschis în mod obișnuit vizitatorilor, de unde am văzut castelul dintr-un cu totul alt unghi:




Fierăria castelului conține numai piese originale, din diverse zone din apropierea castelului și diverse perioade de timp, absolut toate recuperate din fierării care au existat cu adevărat:





Zidurile de apărare au un mic secret: între rândurile de piatră se strecoară rânduri de cărămidă, al căror scop este de a prelua din energia ghiulelelor și a evita astfel prăbușirea întregii fortificații:



Era cât pe ce să avem și o pedeapsă în curtea centrală a castelului, dar precizez că nicio persoană nu a fost rănită pe parcursul vizitei:



Oștenii se adună:



Trofee de vânătoare:





Armură:




Închisoarea:



... și camera de tortură:





O domniță ...adulteră:



și cel mai probabil cel cu care ...



La începutul secolului al XVI-lea castelul va ieși din proprietatea familiei Corvin, odată cu moartea urmașilor ducelui Ioan Corvin, în 1508 și va intra într-un rapid proces de degradare peste care vine și incendiul din 1534 provocat de Cibak Imre din ordinul lui Ioan Zapolya (1487-1540), voievod de Transilvania.
Secolul XVII debutează sub auspicii nefavorabile, dacă amintim incendierea acestuia în 1601, din ordinul lui Mihai Viteazul, pentru uciderea celor 180 de roși de la Hunedoara. În 1659 Gheorghe Rakoczy I îl va incendia iarăși, în urma unui asediu. Începutul secolului XVII reprezintă o ultimă perioadă de înflorire a castelului, când au fost efectuate lucrări de ordin practic și militar, din ordinul lui Gabriel Bethlen (1580-1629), în calitatea sa de principe al Transilvaniei.
După moartea lui Apaffi Catalin, în 1724, castelul ajunge în proprietatea fiscului austriac care, 10 ani mai târziu, îl va transforma în sediu pentru Administrația Minelor Austriece din Munții Poiana Ruscă. Aripa sudică va fi zonă de birouri, iar cealaltă parte va deveni depozit de minereu de fier. În 1854, la ora 23 s-a produs un incendiu devastator care a distrus acoperișul în totalitate (era din șindrilă) și toată structura de lemn, cu o singură excepție: ușa închisorii! Această ușă are peste cinci secole de existență:



După 14 ani încep lucrările de restaurare care durează până în preajma primului război mondial. Acum este făcut acoperișul actual al castelului, mai înalt și cu țiglă ceramică. Lucrările de restaurare sunt reluate după al doilea război mondial , odată cu împlinirea a 500 de ani de la moartea lui Iancu de Hunedoara, în 1956. În 1974 castelul este declarat muzeu.



Informații preluate din Istoricul și legendele castelului, de Bodochi Ioan și Cerișer Nicolae.


UPDATE: Emoționat de cele văzute și scrise mai sus, era cât pe ce să uit să vă spun că am avut parte și de Noaptea Muzeelor la castel, după cum urmează:












Și ultima, dar nu cea din urmă: