luni, 18 ianuarie 2016

Lunea

Trecută am scris despre paznicii cei de toate zilele. Revin azi cu o altă mică poveste despre cât este de severă paza la depozitele situate în Ploiești și Turda ale unui mare lanț de magazine. O situație banală mi-a dovedit că, de fapt, este floare la ureche să intri în depozit fără să știe cineva de existența ta.

Am fost la aceste depozite de mai multe ori și consider că ele sunt coșmarul oricăruia dintre șoferii de camion din România. Livrarea mărfurilor se face de dimineață  până la ora prânzului. Prima etapă: stai o oră-două la coadă la intrarea în depozit să te înregistrezi, primești un telefon mobil și mergi la camion, unde aștepți să fii sunat de la birouri, moment în care afli și rampa unde trebuie să descarci marfa. La acest lanț de magazine, șoferii încarcă și descarcă singuri mărfurile, firmele primesc bani pentru asta și șoferii nu primesc nimic, cel mai adesea nici măcar un mulțumesc. Intri în depozit, mergi la birouri unde predai actele, mergi la rampă unde descarci marfa, aștepți (uneori cu orele) pe cineva să-ți facă recepția, te întorci la birouri să-ți iei actele, după care ieși din depozit și poți spune că ai terminat.

De căteva ori am fost la descărcare cu câte un coleg. Procedurile de acces sunt foarte stricte, cred ei .... dacă sunt două persoane, una intră cu camionul și cealaltă intră pe la un alt punct de acces, pe bază de buletin. Aici este capcana pe care și-au creat-o singuri: eu am fost și am înregistrat camionul și marfa, șofer tot eu. Când am intrat, colegul a condus camionul, iar eu am intrat, pe bază de buletin, firește, pe la cealaltă intrare. Nimeni nu a sesizat nimic, noi ne-am făcut treaba, am ieșit la fel, fiecare pe unde a intrat. Se cred grozavi, cu un plan de pază bine pus la punct, ei cred că știu tot ce mișcă, dar de fapt ... Când i-am spus unuia dintre ei despre această situație, nu-i venea să creadă, a zis că am glume în program.


Pentru a fi corect până la capăt, am să precizez că este vorba despre Kaufland. Am avut atâta de furcă la aceste depozite, încât mi-am promis mie să nu mai intru prea curând în aceste magazine.

duminică, 17 ianuarie 2016

Cinema

Classics HD, canal de filme prezent pe platforma SKY (în Italia), a difuzat aseară filmul „Gli anni dell'aventura”, în original YOUNG WINSTON. Un film clasic, Marea Britanie, 1972, în regia lui Richard Attenborough, care este o biografie a marelui Winston Churchill, prim ministru al Angliei în timpul celui de-al doilea război mondial, om care a scris istorie în secolul trecut.


Dincolo de senzația deosebită pe care mi-o oferă vizionarea unui film realizat pe vremea în care eu învățam să vorbesc, această peliculă creează o imagine generală asupra copilăriei și tinereții unui actor important pe scena lumii, așa cum a fost Churchill. Bazat pe cartea autobiografică „My Early Life: A Roving Commission”,  filmul parcurge primele două mari etape din viața celebrului politician: copilăria cu relația sa cu părinții, una excelentă cu mama sa, o americancă cu o poziție socială importantă și una îngrozitoare cu tatăl său, el însuși membru marcant al Parlamentului Britanic și ministru de finanțe, urmată de perioada de până la intrarea sa în parlament (1900), petrecută ca ofițer de cavalerie în India și Sudan, inclusiv participarea sa la celebra bătălie de la Omdurman, Sudan (2 septembrie 1898) și corespondent de război în cel de-al doilea război al Burilor (11 octombrie 1989-31 mai 1902).


Cu Simon Ward și Anne Bancroft în rolurile principale, cu un premiu Globul de Aur (1973) pentru cel mai bun film străin în limba engleză, filmul merită văzut de toți amatorii de crâmpeie din istoria umanității, așa cum a fost ea, cu bune și cu rele. Ca de obicei, vă pun la îndemână și trailerul:





 

sâmbătă, 16 ianuarie 2016

Provocarea

Zilei: există deosebiri între cele două fotografii?



Aștept răspunsurile voastre la comentarii! :)

vineri, 15 ianuarie 2016

Iarna

Aceasta pare a fi destul de prietenoasă, cel puțin prin Cesenatico. Zilele trecute se înregistrau plus 17 grade Celsius în termometre, vreme numai bună pentru o plimbare, prilej cu care am surprins câteva reflexii prin vitrinele/ferestrele pe lângă care am trecut. Iată două dintre ele:



Alte reflexii mai puteți găsi pe blogul lui SoriN.

joi, 14 ianuarie 2016

Întreaga

Europă fierbe, este o oală sub presiune la foc mic, există o agitație socială în creștere, fără asemănare de la sfârșitul deceniului al patrulea al secolului trecut. Umbra înfricoșătoare a morții, a urii, a disprețului rasial ia încet, încet locul multiculturalității, educației și buneicuviințe. Această perioadă cu multe semne de întrebare este numai bună pentru frământări sociale legate de armata unei țări. Atenție, nu mă gândesc la perioada de iarnă când spre militari se îndreaptă speranțele multora în cazul unor zăpezi mari, ci la perioada zbuciumată în care în imediata noastră apropiere, pe tărâmul bătrânului continent, se petrec lucruri îngrozitoare, conflicte armate, adevărate invazii ale unor oameni cu un set diferit de valori, ...



Militarii armatei române sunt oameni și ei, cu griji cotidiene similare cu ale tuturor celorlalți concetățeni: un nivel de trai nu foarte ridicat pentru un număr semnificativ dintre ei, prețul carburanților, deși a scăzut TVA-ul, prețurile nu (prea) s-au modificat, prețuire deosebită față de gunoaiele de politicieni care conduc spre neant destinele țării, și altele care sunt similare cu ale tale, cel ce citești aceste rânduri. Deși există o structură clară de comandă a acestei forțe, care ar trebui, printre altele, să nu permită nimănui să se atingă de onoarea și demnitatea militarilor aflați în serviciu în slujba patriei, armata română este calul de bătaie al unor interese meschine și de moment, generate, în parte, de evoluția economică a României. Eu pot să înțeleg că nu sunt bani la buget pentru salarii mari, dar nu pot accepta bătaia de joc la adresa militarilor. Cheia întregii mascarade este una simplă și diabolică: diferența uriașă dintre salariile ofițerilor și celelalte salarii din armată. Militarii nu sunt uniți din mai multe motive (lipsa de coloană vertebrală a multora dintre comandanții marilor structuri din ultimii 10-15 ani este doar unul dintre ele), dar cel principal este greutatea cardului de salariu.

Despre ce vorbim? o să încerc o exemplificare: în timp ce un militar angajat are în cartea de muncă (și în buzunar, desigur!) salariul minim pe economie la care se adaugă norma de hrană din care nu se plătește taxe la stat, ofițerul cu gradul cel mai mic, proaspăt ieșit de pe băncile școlii are de două ori pe atât la care se adaugă aceeași normă de hrană. Nimic ieșit din comun, diferență de educație, de responsabilități și altele de acest gen. Maiorul are deja de patru ori mai mare solda, pentru gradele mai mari vă las pe voi să vă imaginați. Maiștrii  militari și subofițerii se găsesc în situații apropiate de cea a militarilor angajați și am să vă dau un exemplu: după 25 de ani de serviciu, solda mea era mai mică cu aproximativ 100 de lei decât a sublocotenentului aflat în a doua lună de serviciu militar.

Lucrurile nu au stat dintotdeauna așa, diferențe este normal să existe date fiind responsabilitățile avute și nivelurile diferite de școlarizare. Tot felul de inginerii financiare au dus la acest rezultat: doar ofițerii au prime de comandă, deși sunt și subofițeri comandanți de pluton, majoritatea ofițerilor au rămas cu celebra primă de merit care, deși desființată/anulată de piticul premier, este încă în plată în armată, tot felul de sporuri inventate din tot felul de motive, destinate doar lor. Explicația este oarecum simplă: în toate comisiile care pot inventa un spor sau venit suplimentar sunt numiți doar ofițeri cu grade mari, care cel mai des au uitat de solidaritate, de camarazi ....

Ei bine, artizanul numărul 1 al dezbinării militarilor a fost marinarul președinte care, în urma revoltelor polițiștilor din anul cu tăierile salariale (atunci când au fost aruncate caschete peste gardul prezidențial!) s-a gândit că o revoltă similară în rândul militarilor ar fi un mare pericol pentru țară clasa politică și a adoptat cea mai simplă metodă aflată la îndemână: a crescut cu o treaptă toate funcțiile ofițerilor din armată. În felul acesta, majoritatea comandanților de subunități au avansat peste noapte, ceea ce o parte dintre ei nici nu visau și soldele au ajuns aproape la nivelul de dinainte de tăieri după mai puțin de jumătate de an. Vă las pe voi să vă gândiți la ce s-a întâmplat când au fost redate drepturile salariale tăiate de pitic, câțiva ani mai târziu.  Concluzia este simplă: cel bogat nu-l crede în veci pe cel sărac!

(Și) În acest mod s-a ajuns la rezultatul dorit de politicieni: șefii bine plătiți, capabili să-i țină în frâu pe subordonați, să le pună piciorul pe grumaz la cel mai mic semn de nemulțumire. Da, știu, rândurile scrise de mine nu sunt pe placul multora, dar este doar una din explicațiile situației în care a ajuns armata, o masă de manevre electorale. Sigur că, propriile buzunare fiind (prea) pline, conducătorii oștirii nu au avut nimic împotrivă când ministrul apărării, în numele interesului național, a fost de acord cu recalcularea pensiilor militarilor în rezervă, un compromis incredibil ..... Cine se vaită azi cel mai tare pentru disprețul legislativ care privește drepturile militarilor în rezervă?  Fix acei ofițeri cu grade mari, cărora nu le-a păsat de foștii lor camarazi, care nu s-au gândit nicio clipă că o dată ce s-au lăsat călcați în picioare când erau la conducerea unor structuri importante, au făcut-o pentru totdeauna și că le va veni și lor rândul.

Sunt trist când scriu aceste rânduri și nu simt acea răcorire pe care o ai atunci când rostești vorbe pe care mulți nu ar dori să le audă .... militarii sunt oameni și ei, cu bune și rele, nu? Povești din armată am multe, nu dintre cele mai drăguțe/amuzante, din păcate. Am să vă mai scriu din când în când despre militari.

marți, 12 ianuarie 2016

Bike

Sharing la Forli, Italia. Foarte amuzante mi se par a fi bicicletele verzi! După culoare și noxele emise, sunt ecologice, cu siguranță! :)))))




luni, 11 ianuarie 2016

Viața

La volanul unui camion este diversă, nici un drum nu este ca altul, nici o zi ca și cea de dinainte. O meserie grea, (prea) puțin apreciată de cei din jur, desconsiderată de prea mulți din motive de „uite și la ăsta, dacă-i plăcea cartea nu ajungea șofer de camion”. O problemă generală a românilor este îngâmfarea, cu o consecință directă lesne de observat: atitudine greșită față de muncă. Extrem de multe persoane nu muncesc din motive incredibile: prea puțini bani, cum să fac eu asta, munca asta nu este de mine, îmi este rușine să fac asta, am fost degeaba la școală? și lista ar putea continua. Lenea e cucoană mare dintotdeauna, nu?



Una dintre constatările surprinzătoare pentru mine a fost următoarea: unul din zece angajați români este paznic! Raportul îmi aparține, este făcut după ureche/ochi și este doar pentru a exemplifica. Este incredibil cum peste tot locul dai de paznici și portari care știu totul, în afara orelor de program sunt adevărații directori, sunt extrem de nepoliticoși și repeziți. Dacă te uiți la ei și-i asculți cum pocesc limba ce-o vorbesc, te apucă tot dragul, ca să zic așa.

Legislația este făcută, cel mai probabil, pentru a facilita grupuri de interese particulare. O mafie uriașă se învârte în jurul acestor firme de pază, bani buni trec dintr-un buzunar într-altul, culmea acestor servicii de pază este că au ajuns să păzească și unități militare, dar acesta este un alt subiect. Să revin la portari, acești zbiri de toate zilele ai oricări firme: cu educație precară (majoritatea dintre ei), îmbrăcați în uniforme care au veste cu zeci de buzunare (oare ce dracu se poate pune în ele?), încălțați în bocanci negri, mândri nevoie mare de calitatea lor de mici dumnezei în zona de responsabilitate, vor avea tot timpul ceva de comentat la felul în care interacționezi cu ei sau locul unde parchezi/oprești camionul și toți, dar absolut toți, au veleități de agenți de poliție rutieră: dirijează circulația, de cele mai multe ori neștiind dacă o manevră se poate face sau nu cu camionul. Unii dintre ei scriu cu mare greutate în registrele de acces în instituții/firme, alții se mai încurcă în butoanele aparatelor cu care țin legătura cu șefii și colegiii lor, cu toții nemulțumiți de salariile mici, au, marea majoritate, ceva în comun: au cam lipsit în primii șapte ani de acasă. Este posibil să fie asta o cerință la angajare? Hmmmmm ..... Dincolo de aceste observații personale, mai am o întrebare: în afara situațiilor în care nu sunt alte locuri de muncă în zona unde trăiești, de ce ai alege să te faci paznic?  Cum este posibil să alegi să te plimbi pe lângă garduri în loc să faci ceva cu adevărat? A, nu știi să faci nimic? Nu ai învățat să faci nimic cu propriile mâini? Nu ești în stare de altceva, ești puturos și îți place mai degrabă să te bați decât să înveți o meserie?



Culmea paznicilor am întâlnit-o la un depozit de băuturi răcoritoare situat undeva pa autostrada București-Pitești: la fiecare rampă unde se încarcă sucurile în camioane (și sunt zeci!) exista câte un agent de pază care verifica la sânge marfa încărcată de stivuitorist, după ce aceasta fusese atent numărată și de către un alt angajat al firmei respective. În fiecare schimb merg la lucru tot atâția paznici, câți stivuitoriști! Pardon, am greșit, trebuie să-i adaug și pe cei de la poartă, apoi pe cei care păzesc gardurile și ieșirea din spate .....




duminică, 10 ianuarie 2016

Tristețea

Lumii este uneori atât de aproape de noi, încât atunci când ne dăm seama, rămânem cel puțin uimiți. Mă rog, unii dintre noi ....  În Piazza Ciceruachio (din Cesenatico) pe perioada sărbătorilor de iarnă s-au instalat diverse mașinării pentru distracția celor mici. Nimic neobișnuit până aici, doar că micii comercianți stau ore-n șir fără să-i întrebe nimeni de sănătate, mai ales la ceas de seară .....


Nu mă-ngrijorez pentru cifra de afaceri a proprietarilor ... trecând în fiecare zi/seară pe acolo, la un moment dat m-a izbit cruda realitate: toate acele mijloace de divertisment sunt stranii în lipsa copiilor atunci când sunt pornite și muzica sună din boxe, la fiecare altă melodie, desigur. 



Râsetele și chiotele copiilor fac parte din acest tablou. Când ei lipsesc, te trec fiori privind la golul căscat între așteptări și realitate .....









sâmbătă, 9 ianuarie 2016

Primul

Film care mi-a plăcut de când sunt în Italia l-am văzut aseară: „The Calling”, 2014, cu Susan Sarandon în rolul principal. Acțiunea filmului nu iese prea tare din tiparele filmelor polițiste americane, deși se desfășoară în Canada: într-un orășel liniștit are loc o crimă îngrozitoare, poliția locală este condusă de o femeie, Hazel Micallef, rol interpretat cu mare artă de Sarandon, care are mici dependențe alcoolice și antiinflamatoare, lucru deloc întâmplător în derularea poveștii.


Încet, încet, deși acțiunea pare a fi prea lentă, se țese o poveste: alte crime se petrec, apare un ucigaș în serie, singurătatea polițistei, o poveste religioasă extrem de interesantă stă la baza crimelor, victimele erau grav bolnave (un subiect tratat în filmul în care Al Pacino este dr. Moarte, „You don't know Jack”), un alt actor drag mie, Donald Sutherland, interpretează un rol scurt, dar plin de semnificații în derularea acțiunii ....


Nu scriu mai multe amănunte, nu doresc să stric misterul filmului pentru cei care vor fi interesați să-l vizioneze. Un film fain, care tratează într-un mod neașteptat o poveste religioasă, încă o dovadă că mintea umană poate produce mari surprize. Recomand filmul amatorilor de povești polițiste, un mod plăcut de a petrece aproape două ore întro după-amiază friguroasă de iarnă. Puteți urmări trailer-ul mai jos, pentru a vă crea propria opinie:



O chestiune interesantă în Italia: filmele sunt dublate și subtitrate în limba italiană, lucru neobișnuit pentru mine. Să-i auzi pe actorii preferați vorbind cu alte voci și în altă limbă pare cam straniu, nu? Există, desigur, posibilitatea dezactivării acestei opțiuni și totul revine la normal! :)


vineri, 8 ianuarie 2016

Bărcile

Sunt la ele acasă în orice port, așa cum este și normal. Oglindă naturală, apa ne oferă reflexii care mai de care mai faine (sau cel puțin plăcute ochiului!), în opinia mea. Iată una dintre ele:


Alte reflexii mai puteți găsi pe blogul lui SoriN.



luni, 4 ianuarie 2016

Leapșa

La care răspund azi este o provocare lansată de Mihaela Pojogu și precizez că este prima dată când particip la un astfel de joc. La rândul meu îi invit pe toți cei care doresc să răspundă, în continuare, la această provocare, pe bloguri sau chiar aici, la comenbtarii! 



Tema: Ce îți place, ce nu îți place! 

1. De ce ai blog?
În primul rând pentru mine este un bun mijloc de a imortaliza gânduri și experiențe pe care să le pot accesa peste ani, mirându-mă: ăsta sunt eu? :) Am tot timpul ceva de spus/scris despre ceea ce mă înconjoară, de bine sau de rău și consider că sunt, în marea majoritate a situațiilor, un bun observator. În altă ordine de idei, îmi doresc să intru în contact cu alte persoane, chiar dacă relația noastră (de cititor/blogger) este doar una virtuală.

2. De ce (nu) ai cont pe Facebook? 
Deoarece eu cred în gluma conform căreia „dacă nu ai cont pe Facebook, nu exiști!” :) Este un mod facil și modern de a ține legătura cu prietenii (și chiar cu rudele)! :)))))

3. De ce (nu) scrii cu diacritice?
Pentru că limba română are diacritice, nu?

4. De ce (nu) iti place blogul meu? Îmi face mare plăcere să citesc bloguri despre călătorii, cu multe fotografii și impresii despre fiecare loc vizitat! 

5. Iti plac pisicile?
Nu sunt favoritele mele. Am remarcat, amuzat, că în timp ce în România sunt mulți câini vagabonzi, în Italia se găsesc în această situație pisicile! :)))))) 

6. Iti plac cainii?
Da, dar sunt de părere că aceștia nu ar trebui să locuiască la bloc, dacă pot spune așa .....

7. Ce parere ai despre blanosii (caini, pisici) tomberonezi?
Sunt oarecum rodul indiferenței (inconștienței) umane, zic eu. Nu sunt de vină că sunt tomberonezi/e, ci doar victime ale abordării greșite a problemei existenței lor. 

8. Ti-ai dori sa te reincarnezi in caine sau pisica? Daca da, de ce?
Hmmmm, nu cred în povești de genul acesta. :)

9. Iti plac copiii?
Da, cu mici rezerve, să zicem! :)

10.Ce iti place mai mult, sa dormi sau sa mananci?
Grea alegere ..... să dorm!

11.Ce iti doresti cel mai mult si nu poti avea? 
Să mai am o dată 18 ani! :)

duminică, 3 ianuarie 2016

Cartela

De telefon mobil este unul dintre cele mai prețioase lucruri atunci când pleci în lumea largă, în modesta mea opinie. Suntem robii tehnologiilor moderne, al memoriilor electronice. Dacă printro împrejurare oarecare pierdem accesul la numerele de telefon salvate pe cartela telefonică, ne trezim singuri în mijlocul pustiului. Câți dintre voi știu numerele de telefon ale celor apropiați?

În ultimele zile ale lunii noiembrie am plecat spre Italia și am păstrat abonamentul la Orange dintr-un motiv simplu: îmi este necesar ceva timp pentru a intra în legătură cu cunoscuții mei de pe un nou număr de telefon, din țara unde o să locuiesc o vreme și pentru asta am nevoie de datele lor de contact. Roamingul este activat, nu este prima dată când ies din țară și folosesc acest serviciu. Totul a fost bine cam două săptămâni, după care cartela mea de Orange a refuzat să se mai conecteze întro rețea din Italia. Am schimbat telefonul, am încercat conectarea manuală pe diferite rețele, rezultat zero. Neplăcut  moment, înainte de sărbători, când mai obișnuim să ne sunăm cunoscuții, să ne urăm/sorcovim de început de an. Bașca tradiționalele mesaje de Crăciun care, în ceea ce mă privește, nu și-au găsit destinatarul .... Ghinion, Murphy nu doarme, nu?


Și parcă asta nu ar fi de ajuns, nici nu văd nici o soluție de rezolvare a problemei în viitorul apropiat. Pentru a schimba cartela este nevoie de prezența mea la un magazin Orange, ori eu sunt la peste 1200 km de cel mai apropiat .... O să încerc să iau legătura pe net cu Orange România pentru a-mi închide abomamentul, deoarece este aiurea să plătești un serviciu de care nu poți beneficia dintr-un motiv banal: cartelă defectă. Și uite așa, acest ghinion mă lasă cu un gust amar după ce am fost client peste 10 ani la această companie de telefonie mobilă.



sâmbătă, 2 ianuarie 2016

Prima

Zi a noului an este un bun moment pentru a fixa obiective de atins în următoarele 365 (de zile), dar și pentru a face un bilanț al anului care tocmai a trecut. Că ne place sau nu, trecerea timpului este cu sens unic și poate fi cu folos sau doar o pierdere de oportunități pentru cei care plutesc în derivă, la voia întâmplării.
(Și) Pentru o mică recapitulare a lui 2015 și schița lui 2016 am ales ieri să fac o plimbare pe malul mării, avantajat fiind și de vremea prietenoasă. O zi însorită te ajută întotdeauna să-ți faci planuri îndrăznețe, cred eu .....


Anul 2015 a fost pentru mine unul cu evenimente importante, dincolo de bunele și relele obișnuite, ca să zic așa. Cea mai mare schimbare a fost una profesională, după 25 de ani și 8 luni de serviciu militar (la care pot adăuga alți 3 ani școala militară) am pus ...bocancii în cui. Am plecat dintro instituție militară unde nu mă mai regăseam de multă vreme, unde lucrurile nu merg deloc în direcția bună, unde marii comandanți de oști se dau rotunzi în fața subordonaților și o dau pe pupincurism în fața politicienilor, adică în fața acelor gunoaie care înfundă pușcăriile, rând pe rând. Aș avea multe de spus despre acest subiect, poate chiar o să o fac cu alt prilej ... 

A urmat o mică pauză, apoi un nou loc de muncă, într-un mediu cu totul diferit de ceea ce știam eu. Exact ăsta este motivul pentru care am lăsat deoparte blogul: lipsa timpului liber. Am lucrat 6 luni ca și conducător auto pe camion la o mare firmă din Cluj (Logistic E Van Wijk). Am fost tot timpul pe drumuri, am avut experiențe de tot felul, care mai de care mai interesante ..... În ultima lună a anului mi-am făcut bagajul și am venit în Italia, ducând astfel la îndeplinire un plan pe care îl aveam de multă vreme. Am lucrat pentru UPS, o firmă importantă de curierat din peninsulă. Este o mare provocare să o iau de la zero la vârsta mea, este o aventură recomandată pentru cei mai tineri, nu la 40+, dar nu mă las eu cu una cu două ....

Anul care abia începe mi-l doresc să fie calm, cu stabilitate, să-mi fac un rost pe meleaguri noi și, nu în ultimul rând, să reiau obiceiul de a scrie pe blog.

Tu cum te „lauzi” la început de an?



vineri, 1 ianuarie 2016

Noaptea

Dintre ani pare tare liniștită. Clipe de calm surprinse pe Porto Canale în Cesenatico ....
Profit de ocazie să vă urez tuturor un an nou plin de bucurii și împliniri! :)



Alte reflexii mai puteți găsi pe blogul lui SoriN.