Anul trecut, în decembrie, primul spic de grâu din familia mea a căzut sub secera nemiloasă a morții. Mama soției mele, Maria, a trecut în neființă și ieri am participat, pentru prima dată, la ziua morților.
La biserica din cimitirul satului unde este înmormântată soacra mea, cu acestă ocazie, vin toți membrii comunității, cu mic, cu mare, localnici sau din cele patru zări. Se ține o slujbă afară, specială pentru această zi
urmată de împodobirea mormintelor cu flori și candele (lumânări) aprinse ....
O vorbă înțeleaptă spune că mori cu adevărat atunci când nu se mai vorbește despre tine. La sfârșitul slujbei, preotul pomenește numele tuturor celor decedați din sat, îngropați aici sau nu. Mai apoi, se schimbă amabilități, chiar și din politețe măcar, cu toți ceilalți prezenți, discuțiile având în centrul lor pe cei care sunt comemorați cu această ocazie..... un prim pas zic eu, conform cu cele scrise mai sus, spre nemurire!
Gândul care nu-mi dă pace este unul simplu: anul trecut, Maria era aici prezentă și aprindea candele părinților săi, pomenindu-i cu drag. Anul acesta este rândul nostru să aprindem candele pentru ea ...tristă realitate! Nu cred că ar mai fi multe de spus: experienței mele de viață i s-a mai adăugat o filă pe care, sincer, aș mai fi amânat-o pentru o perioadă! :(
Odihnească-se în pace!
