Ieri

Am fost la castel. 

Castelul Corvinilor, din Hunedoara. Din nou, după ceva vreme.

Un loc minunat, plin de istorie, tare drag mie.

Zi friguroasă de ianuarie, cu un vânt rebel, căruia nu i pasă, se pare, de încalzirea globală.

În imediata apropiere a acestui frumos monument istoric este amenajată o parcare, cu plată, lucru absolut normal în toate locurile civilizate spre care privim tânjind. Desigur, sunt persoane care parcheaza pe străzile din imediata apropiere a castelului, probabil știu ei de ce....

După ce am parcat și am oprit motorul, de îndată ce am coborât din mașină, se aproie de mine cel ce ...taie bilete, cum ar spune cineva din alte vremuri. Și tot așa, ca în alte vremuri, omul are o casa de marcat (portabilă) într o mână și, ați ghicit, un bon fiscal în cealaltă mână.

 - Zece lei, zice.

 - Cu cardul, vă rog, zic.

 - Nu se poate, doar cash, zice.

 - În regulă, zic și îi dau cei zece lei.

 - Mulțumesc, zice, și îmi întinde biletul de parcare. Sau bonul fiscal, cum ar veni.

Mi s a parut că nu i ok că nu l a imprimat în fața mea, în timp real. Mă uit la bon, mă uit la ceas, tipul, nevinovat:

 - Este vreo problemă? zice.

 - Da, zic: cum de știați de acum aproape 40 de minute ca o să vin eu să parchez aici, așa încât mi ați eliberat acest bon fiscal?

Cu o față inocentă, cu replici îndelung exersate:

 - Haideți că vă dau altul, domnule, nu vă supărați pe mine.... zice.

Ca un bleg, i am întors spatele și am plecat.

 - Vedeți că vă trebuie certificatul verde pentru a intra în castel, zice.

Vântul a fâlfâit plasele de șantier întinse pe gardul din apropiere. Cu o pală hotărâtă, a trântit la pământ două șevalete în fața singurului negustor de suveniruri (made în China) prezent în mijloc de iarnă în parcare, ca două bătăi din palme.... sau, oare a râs de mine, ca și de mulți alții? Nu am să știu niciodată, vântul nu prea vorbește cu mine.

La castel, fain. Renovări. Și vântul, probabil tot ăla din parcare.

Mi a fost dor să scriu.